Despre teatru - Sectorul S

10/25/2016

De când eram mică, mică de tot, m-a pasionat ideea de teatru. Primul meu rol a fost, chit că eram (și încă sunt) fată, Nică. Aveam 5 ani, o voce stridentă și eram tunsă băiețește, deci era clar că rolurile colegelor de la grădiniță nu mi s-ar fi potrivit în veci, întrucât numai a prințesă sau a zână nu aduceam. M-am prezentat, așadar, în costum popular, cu o căciulă care îmi dubla înălțimea, și am recitat frumușel pasajul în care Nică fură cireșe și suportă consecințe deloc drăguțe. Aplauzele publicului (format din părinți care ovaționau doar-doar s-o termina totul mai repede ca să ajungă în sfârșit acasă să se odihnească) m-au fermecat. Adăugând la plăcerea de a fi în centrul atenției faptul că, actor fiind, ai costume frumoase și nu trebuie decât să spui ceva reținut pe de rost... îmi găsisem cariera.



Am păstrat această viziune naivă despre teatru mult timp, pentru că, locuind într-un orășel de provincie, singurele piese care ajungeau la Casa de Cultură lăsau multicel de dorit. Vorbitul apăsat, gesturile prea largi și atitudinea exagerată de dragul expresivității mi se păreau firești. Nu înțelegeam, atunci, că actorii respectivi nu prea cuprindeau cu mintea ce înseamnă, de fapt, teatrul, transformând prin lipsa lor de tact niște piese ce se voiau serioase în spectacole de bâlci.

Cu timpul, am mai scos și eu capul în lume și am văzut ce înseamnă, de fapt, teatrul. Am înțeles că un actor bun are atitudini diferite când joacă într-o comedie, față de o dramă, că nu contează doar să îți știi replicile, ci și modul în care le spui, că mimica și gesturile fac, uneori, cât 1000 de cuvinte și că un joc domol, dar plin de subtilități, trezește mult mai multe emoții decât un spectacol zgomotos, în care cei ce joacă vor, parcă, să se vadă că ceea ce prezintă pe scenă e ficțiune.

De atunci am un respect mult mai mare pentru actorii adevărați, care te fac să trăiești fiecare clipă a piesei la intensitate maximă, să te pui în locul personajelor, să le simți, prin aer, emoțiile. Momentul meu preferat, indiferent de piesă, e finalul. Și nu mă refer la finalul piesei în sine, ci la clipa în care actorii se adună pe scenă pentru a-și primi atât de meritatele aplauze. Să-i văd acolo sus, sub influența rolului jucat, răvășiți de sentimentele personajului care încă îi acaparează, mă face mereu să plâng. Nu neapărat pentru că piesa a fost tristă, ci pentru că mă emoționează doar să mă gândesc la ceea ce simt ei în momentul ăla, când sala îi aplaudă la unison pentru munca depusă. O muncă titanică, aș zice: luni de repetiții, sute de ore în care nu doar că trebuie să își învețe rolul, ci și să înțeleagă personajul jucat, să se identifice cu el pentru a-i putea transmite elocvent, dar natural, gândurile și trăirile pe scenă. Mi se pare că, după tot efortul ăsta, să primești ropote de aplauze e o răsplată perfectă, e confirmarea faptului că ai reușit să atingi sufletul celor prezenți prin modul în care ai jucat, că i-ai determinat să empatizeze cu personajul tău sau chiar să se regăsească în el.


Liceul e vremea în care unii stau cu nasul în cărți, iar alții pe sau sub mesele din cluburi. Să îți faci în perioada asta din viață timp să joci teatru înseamnă, zic eu, să fii cu adevărat pasionat. Iar când ești cu adevărat pasionat, planetele se aliniază și rezultatele muncii tale sunt geniale. Cel puțin asta am învățat eu de la Trupa de Teatru 3,14. Nu e înființată de foarte mult timp, dar realizările pe care le-a avut până acum vin ca o confirmare a valorii ei: oamenii au ajuns pe scena Teatrului Bulandra cu prima lor piesă, au participat la Ideo Ideis și reușesc să ridice sala în picioare la fiecare reprezentație. Ca să fiu mai puțin formală, trupa asta e formată din niște liceeni foarte talentați, care joacă minunat și care vor avea, dacă aleg să continue pe drumul ăsta, mult succes în viitor.

Vinovații

Piesa pe care o joacă momentan este Sectorul S, a lui Emanuel Pârvu. N-o să dau spoilere pentru că știu că, dacă aș fi avut dinainte o informație cât de mică cu privire la conținut, pentru mine nu ar mai fi avut același impact. O să vă spun, totuși, că e o piesă despre oameni și îngeri, despre iubire, sârme, uși, alegeri, despre destin. O să vă spun că veți plânge la final, chiar dacă ați mai văzut-o, mai ales dacă v-a trecut, vreodată, o sârmă prin mână.

Aveți ocazia de a vedea Sectorul S, jucată de Trupa 3,14, joia asta (27 octombrie), la Teatrul George Ciprian din Buzău, de la ora 18:00. Intrarea este liberă și, dacă locuiți sau aveți drum prin Buzău, merită să veniți. Eu mă duc pentru a treia oară și-mi pare deja rău că s-ar putea să fie și ultima. Prima oară am văzut-o în primăvară și, habar n-având despre ce e vorba, am rămas uimită la final. Sincer, uimirea aceea nu m-a părăsit complet nici până acum, ba chiar a mai crescut când, rememorând acțiunea, am înțeles ce rol aveau câteva replici și elemente de decor care inițial nu păreau a avea sens. Un fel de Easter eggs, dacă vreți, care m-au făcut să iubesc și mai mult tot ce înseamnă piesa asta. Așadar, închei cu un sfat pentru cei ce vor vedea, joi sau altă dată, piesa: fiți atenți la fiecare cuvânt, la fiecare mișcare și la fiecare papuc și veți avea parte, pe lângă revelația de la final, de niște surprize geniale.




You Might Also Like

1 comments

  1. Cand am vazut cuvantul Buzau m-am intristat. Si mie imi place foarte mult teatrul, nu sa-l citesc, sa-l vad si sper sa ajung cat mai repede la o piesa. Cu toate ca TNB-ul este vis-a-vis de facultatea mea, niciodata nu am ajuns la el!!
    Am facut putin teatru cand eram in generala, dar nu mi-a placut chiar atat de mult, m-am axat la momentul respectiv doar pe muzica, dar orice ai face in perioada asta, ai doar de castigat! Iti garantez.
    Succes in continuare!!!

    ReplyDelete

Share your opinion!