Recenzie ♣ Urzeala Tronurilor (Cântec de gheață și foc #1), de George R.R. Martin

6/18/2015


Urzeala tronurilor este prima carte din seria Cântec de gheață și foc, o epopee fantastică scrisă de George R. R. Martin. Cartea este narată din perspectiva a opt personaje principale, plus încă un personaj nu prea important din perspectiva căruia e realizat prologul.

*știu că postarea unei asemenea recenzii e tardivă, dată fiind apariția serialului, dar presupun că încă există oameni interesați de cartea în sine, dat fiind faptul că serialul nu respectă în totalitate cartea.


În cele Șapte Regate
Eddard Stark, lord de Winterfell și conducător al nordului, trăiește liniștit alături de familia sa, alcătuită din nevasta Catelyn și cei șase copii: Robb, Sansa, Arya, Bran, Rickon și bastardul Jon. Lucrurile se complică, însă, atunci când la porțile cetății apare nimeni altul decât însuși regele, Robert Baratheon, însoțit de familie și de garda regală. Robert, vechi prieten cu Ned, îi cere acestuia să preia rolul de Mână a Regelui, înlocuindu-l astfel pe Jon Arryn, care a murit în condiții misterioase. Deși la început ezită să-ți părăsească familia și regatul, Ned e convins de Catelyn să accepte postul, întorcându-se la Debarcaderul Regelui - capitala regatului - alături de Robert.
Șiii așa începe totul.


Pe Zid
Zidul e o construcție imensă ce delimitează la nord cele șapte regate. Dincolo de Zid se află tot felul de creaturi ce amenință siguranța regatelor, plus niște sălbatici. Din păcate, nimeni din cei ce dețin puterea în Westeros nu crede cu adevărat că dincolo de Zid există și pericole mai mari decat sălbaticii, de aceea Rondul de Noapte -  un grup de oameni ce apără Zidul - nu primește resurse umane și materiale suficiente.
Jon Snow, bastardul lui Eddard - siiigur -, se simte exclus din familia Stark, fapt scos în evidență cu fiecare ocazie de Catelyn, care, dupa cum vă puteți da seama, nu suportă ideea că iubitul ei soț a făcut un copil cu altă femeie. În consecință, Jon decide să se alăture unchiului său la Zid, îmbrăcând veșmintele Rondului de Noapte. La început nu se înțelege prea bine cu ceilalți recruți ai Rondului - care sunt, în mare măsură, scursuri adunate de prin temnițele regatelor, și care îl tratează mult mai rău decât cei din Winterfell -, dar apoi își formează un grup de aliați și descoperă, treptat, secretele întunecate ce se află dincolo de Zid.

În Est
Ca ceea ce o să spun sa fie inteligibil, e nevoie de puțină istorie a regatelor. Pe vremuri, acestea erau conduse de bărbați din dinastia Targaryen... până când Robert și al său ciocan de luptă s-au decis să schimbe asta. Uzurpatorul - cum mai e numit Robert - l-a omorât pe fostul rege(de fapt Jaime Lannister, geamănul reginei l-a omorât, dar atacul a fost condus de Robert... e mai complicat) și pe familia lui, dar doi dintre copii au scăpat.
Copiii ăștia, Viserys(un piiic tembel) și Daenerys, au fugit în Orașele Libere din est pentru a nu fi omorâți și acum sunt nevoiți să se ascundă, ca să nu fie descoperiți de oamenii lui Robert(încă paranoic, speriat de posibilitatea de a-i fi furată coroana). Viserys plănuiește să-și adune o armată și să pună mâna pe tronul care îi revine de drept, în timp ce Dany vrea o doar o viață liniștită, în care să nu fie nevoită să se ascundă și să cerșească pentru a supraviețui. Daaar cum lucrurile nu ies așa cum vor oamenii drăguți și inocenți, Viserys își căsătorește sora cu Khal Drogo, conducătorul unui grup de călăreți nomazi cu ajutorul cărora fratele lui Dany vrea să cucerească cele șapte regate(baftă cu asta).


Asta e o mică parte din tot ceea ce se întamplă în carte. Nu pot comenta fiecare acțiune și personaj în parte, pentru că ar lua muuult prea mult timp. Am să spun doar că acțiunea este genial gândită, intrigile și planurile ascunse sunt construite în așa fel încât fiecare este o piesă a unui puzzle ce va fi rezolvat... abia după publicarea ultimelor două cărți din serie, probabil, iar secretele nu-tocmai-drăguțe se găsesc la tot pasul. Este una din puținele cărți în care bătăliile chiar au loc, nefiind evitate în ultimul moment (Twiiilight) și având substanță (*cough* Harry Potter). Nu veți vedea doar două-trei înfruntări cu sabia în luptele descrise de Martin, ci veți putea citi despre strategii de luptă, mișcări ale unor armate imense și bătălii memorabile, care se lasă cu mult sânge vărsat de ambele părți - întotdeauna diferite. Descrierile făcute de omul ăsta sunt minunate, serios.

Personajele... Sunt zeci. Poate chiar sute, daca le luăm în calcul și pe cele cu relevanță mică. E greu să reții numele zecilor de case, deci vă dați seama că e imposibil să reții și toți membrii unora dintre casele astea - ceea ce mă face să mă întreb ce memorie o fi având Martin, care scoate din tenebrele paginilor cele mai nesemnificative personaje din când în când, știind exact unde le-a lăsat anterior. Voi spune pe scurt câte ceva despre personajele principale, încercând să explic și cine sunt - dacă nu am făcut-o în încercarea de rezumat de mai sus.

Ned Stark este probabil singurul personaj cu onoare din toată cartea. Din păcate, toată onoarea asta îi aduce numai necazuri, uneori intervenind chiar și în fericirea familiei, care e și ea de maximă importanță pentru Ned (nu la fel de importantă ca onoarea, totuși, să nu exagerăm). Deși personajul are intenții nobile, e cinstit & co, mie mi s-a părut... prost, tocmai pentru că e singurul cu adevărat nobil, fără intenții ascunse și planuri mârșave. Într-o lume ca cea din Cântec de Gheață și Foc nimănui nu-i va păsa cât ești de integru. Acolo trebuie să supraviețuiești și atât.

Cersei Lannister, nevasta lui Robert - care, pe scurt, e un nene îmbuibat de friptură și vin și nu prea e în stare să conducă regatele - este o cu...coana plină de ea, care își urăște soțul și vrea cu orice preț să pună mâna pe putere - prin intermediul propriilor copii, evident. Nu cred că femeia asta are vreo trăsătură de caracter pozitivă, și să nu-mi spună careva că-și iubește cu adevărat copiii sau pe Jaime (geamănul ei... mda). Nope, îi iubește doar pentru că sunt un fel de extensii odioase ale propriei sale personalități.

Sansa Stark e genul ăla de prințesică ce deține maniere impecabile, care crede ca totul e lapte și miere la Debarcaderul Regelui. Totuși, ascunde și ea puțina răutate în interior, dar toată răutatea asta pălește în comparație cu naivitatea infinită pe care o are. Oricât de răutăcioasă ar fi, e mic copil pe lângă Joffrey, care, la fel ca mă-sa, nu are nimic bun în el și care îi face zile fripte bietei ființe.

De Jon Snow îmi place, la fel și de Arya. Presimt că ambii vor avea un rol important în cărțile viitoare, par cei mai... capabili să supraviețuiască - cu toții știu deja de mania lui Martin, care omoară personajele ca pe muște. Preferații mei rămân totuși Tyrion Lannister - fratele pitic al lui Cersei -, Jaime, care e un nenorocit în primele cărți, dar e oricum șmecher, Degețel, Varys si Renly. Când îi pui pe toți laolaltă ies scene absolut minunate, dar nici solo nu-s de trecut cu vederea.

Bran Stark și Stannis Baratheon sunt cam cartofi de felul lor, nu-mi produc nicio emoție. Robb Stark e drăguț, deși cam încăpățânat și sălbatic.
Dany ține cu tru lăv în cartea asta, fluturași și curcubee... E naivă, ușor enervantă chiar, dar evoluează destul de rapid în bine (zic eu), deși nu știu ce s-ar face fără Jorah Mormont, mereu acolo să o sfătuiască și să o apere. A, și puștoaica primește ouă de dragon pietrificate ca dar de nuntă (dragonii sunt creaturi de mult dispărute în lumea cărții). Cei din casa Targaryen au sânge de dragon în ei, stăpânesc focul și alte minuni magice. N-o să ghiciți ce se întâmplă cu ouăle alea, nici nu e singura chestie previzibilă din toată cartea.

Drept personaj a mai rămas Catelyn... O, da, am păstrat-o la final. Femeia asta e atât de nașpa că nu pot descrie destul de bine cât de nașpa poate fi. Ea și cu soră-sa, altă crizată, care are un plod pe care l-aș omorî fără regrete. Revenind la Cat, acțiunile ei pripite și gândirea de om prost sunt de fapt motivul pentru care se întamplă totul în cartea asta și, implicit, mai târziu în serie. Ea îl convinge pe Ned să devină Mâna Regelui, ea îl capturează pe Tyrion... Pe lângă asta, are un fel de a fi oribil, gandește prea mult cu inima și deloc cu masa aia gelatinoasă numită creier, pusă absolut degeaba în capul ei. Încerc să nu dau spoilere, dar pot spune că această femeie se aseamănă cu personajele alea din comedii care fac DOAR alegeri și decizii greșite.

Îmi place în mod deosebit felul în care Martin introduce poante și face cititorul să râdă. Glumele nu sunt grosolane, genul de chestii la care râzi pe moment și apoi treci mai departe, ba din contra, sunt foarte subtile și de multe ori se deduc din acțiune, nu din dialog. Puncte în plus pentru asta. Totodată, are tot respectul meu pentru cât de minuțios a construit lumea, cu continente, regate, hărți ale regatelor, sute și sute de personaje și o acțiune prea alambicată ca să poată fi redată printr-o schemă, cum e cazul cu majoritatea cărților. Pe lângă asta, lucrurile se complică și se simplifică în același timp în următoarele cărți ale seriei, ceea ce, din nou, e extraordinar, pentru că probabil e tare greu să dezlegi anumite mistere și să creezi altele în același timp. Autorul ăsta e clar un geniu și, deși tot Internetul vuiește de cât e de sadic, pe mine mă încântă faptul că nicio acțiune, oricât de sadică sau șocantă ar fi, nu pare trasă de păr în context.

Nota: 5/5 pentru complexitatea evenimentelor, pentru descrierile frumoase și deloc obositoare și pentru genialitatea anumitor personaje șiii a autorului, în general


P.S. Mi-am amintit totuși ceva ce m-a deranjat la cartea asta: traducerile de locuri și nume de personaje. Câine Lățos, pe bune? Și Capătul furtunii. Și toate celelalte traduceri absolut stupide.

You Might Also Like

0 comments

Share your opinion!